Povestește-mi un pic despre tine - cum ai ajuns să lucrezi cu ceramica și cu ilustrația și de ce? Care e relația ta cu desenul și ce anume te inspiră?
Numele meu este Ana Gurduza, sunt creatoarea Atelierului ce ceramică, ilustrație și experiment Ars Ana. De ce experiment? Pentru că lucrul este o explorare inventivă care generează obiecte, povești și proiecte ieșite din tipar (la propriu și la figurat )
Copil fiind visam să am o mansardă de lemn negru, cu lucarne spre pomi verzi, un loc plin cu obiecte neobișnuite, o colectă muzeală între amintire și visare în care să pictez.
Despre relația cu desenul
Desenul, picura, ilustrația, gravura, separate în categorii tehnice, sunt forme care exprimă nevoia mea de a creea, de a scoate ce se află înăuntru, lucruri în care ne regăsim;
Ele vorbesc despre nevoia de frumos, de poveste, de ireal, de a recrea de dragul creației și a exprima ceva care este mai mult decât ce suntem noi, sau eu ca creator. Pictura în sine, nu are nimic utilitar, ea vorbește sufletului nostru, cel comun. Pentru mine sunt amintiri ale copilăriei, ori mirosul de iarnă, senzația de năduf de vară, șuieratul trenului, invenția roții, frescele neolitice din caverne, războiul, Giotto, Sonata 9 a lui Beethoven, iubitul meu dintr-o vară sau amintirea mamei, când mă alapta.
Toate aceste imaginații și amintiri puse împreună converg într-o protomemorie colectivă pe care fiecare nou secol o revarsă, aceasta trăiește în fiecare din noi. Suntem poștașii din trecut care lasă scrisori celor din viitor, povestind despre noi, despre cum iubeam și cum aduceam bucurie pe pământ. Eu sunt unul din transmițătorul acestei protomemorii umane, menirea mea este să aduc bucurie celorlalți.
Ce anume îți place cel mai tare la ceramică, care e chestia cea mai mișto în a face asta, ce te face cel mai fericită?
Ceramica scoate la iveală expresiile mele artistice, îmi aduce o mândrie nespusă, cea de a transmite bucurie, iubire de frumos și poezie celorlalți. Lucrul cu materialul este unul tactil, senzual chiar, este un omagiu adus blândeții, manualității și unicității.
Ceramica este istoric vorbind, artefactul care-l însoțește pe om în sedentarizare, domesticirea animalelor și păstrarea hrănii. Ceramiștii continuă astfel o tradiție pornită în mezolitic, care nu cunoaște evoluție sau involuție. Creăm la rândul nostru obiecte oprite în timp care vor vorbi despre omul care le poartă astăzi, privite dintr-un viitor târziu.
Chiar așa, cum e viața ta în București, ca artist ceramist? Ai o rutină, un studio, cum arată o zi clasică din viața ta?
Am un atelier într-o casă veche de la 1885. Un spațiu generos cu o înălțime de patru metri, cu sobă și mansardă. Poate sună mai poetic decât este, căci spațiul a fost mutilat în perioada comunismului, și apoi după explozia de materiale noi din anii ’90; spațiu pe care caut să îl pansez cu un aer boem și atipic, redând fragmente de atmosperă originale.
Aici, pe lângă ceramică și pictură invit oamenii la ateliere restrânse, serate cu vin, lecții de pictură dar și povești în jurul obiectelor. Am o rutină clasică la care țin, aceasta include trezirea la șase, exerciții fizice, mentale și spirituale primele trei ore care-mi alimenteză bucuria, mult lucru și o plimbare seara.
Povestește-mi un pic despre stilul tău, despre acest univers oniric pe care l-ai construit - din ce e făcut, ce personaje îl populează, încotro se îndreaptă? Ai teme preferate?
Stilul pe care mi l-am format vorbește despre simplitate, eleganță, unicitate. Creez obiecte de lux emoțional. Luxul reiese din manualitate și respectiv unicitate tactilă. Inspirație din povești definitorii despre om, cu sensibilitate către patrimoniul imaterial și fondul cultural românesc. Vreau ca un obiect să fie recunoscut din prima ca fiind de aici, din spațiul oniric a descântecilor, a vorbelor, a feminității tradiționale și poveștilor.
Toate acestea rezultând în colecții de proiecte în jurul ceramicii și a ilustrației care poartă în ele o dimensiune atemporală.
Ce brodez mă depășește pe mine și există în fiecare din noi; este surprinderea momentului când ți se pare că îți amintești ceva ce nu ai trait vreodată. De multe ori se relevă re(de)venirea în copilărie, când lucrurile nu aveau măsură și timp, ceasurile noastre mergeau invers, nu știam că trebuie să fim într-un fel, ne bucuram de joc, eram în autenticitate.
Eu caut aceste fragmente de uman în lucrurile din care sunt construită și cu care sunt familiară. Este vorba de patrimoniul nostru imaterial personal și cel colectiv, de povești cu care am crescut, de mesele lungi cu familia, de poeziile țesute cu amintiri, proverbele românești, simbolistica casei, a peștilor și păsărilor, sau chipul mamei. Vreau să le aduc în exterior, în actualitate, să transpun aceste imagini în contemporan, actualizându-le printr-o grafică care-mi este specifică, care ține de felul în care mintea dictează mișcările mâinii.
Cum ar arăta viața ta într-un univers paralel?
Aș fi vrut să fiu iubita lui Nichita Stănescu. Aș fi putut fi o pictură de-a lui Gaugin sau o mână în muralele neolitice, aș putea fi și o sonată de-a lui Bethoveen sau circar într-un film de-a lui Felini, mi-ar plăcea să fiu Margareta lui Bulgakov mergând la balul Diavolului ca să-mi salvez iubitul. Îmi place mult să fiu pe lumea asta! Ce bucurie! Dar a trebuit să aleg doar un singur eu, cel feminin, cel cu pensulă, cel care îl admiră pe Stănescu.